Există o singură soluţie pentru ieşirea din criză

2010-07-23T09:43:00.000-07:00

Cu toţii ştim şi vedem că timpurile devin din ce în ce mai grele cel puţin pentru unii, mai clar pentru cei care nu au putere de decizie, adica de a “tăia şi spânzura”, cum spunem noi românii. Nu cred că este cazul să încep să înşir aici neregulile vizibile la tot pasul, ne-am saturat! Comportamentul uman a intrat în criză!

Întrebarea este ce să facem, cum să facem pentru a merge înspre mai bine?

În cartea domniei sale „Către noi înşine” prof.univ.dr.Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, om de ştiinţă român cu mare recunoaştere internaţională întrebă şi răspunde: „Cine ar trebui să gestioneze raţional comportamentul uman? O conştiinţă spiritualizată printr-o cultură adecvată. Profesorul de psihiatrie D. R. Hawkins(S.U.A) apreciază, pe o scală stabilită de el, că 78% din populaţia globului are un nivel al conştiinţei sub 200, adică sub nivelul la care poate discerne între adevăr şi fals, fiind uşor manevrabilă, supusă influenţelor negative. Ca etalon de comparaţie, el precizează că marii maeştri ai lumii aveau în jur de 800, iar Iisus 1000”. Soluţia pentru ieşirea din criză este deci educaţia către moralitate, cea care spiritualizează.

La începutul mileniului al treilea ştiinţa recunoaşte ceea ce omul ştie de două milenii, şi anume că trebuie să pună la baza vieţii sale, învăţătura divină: ,,Avem astăzi dovada cea mai grăitoare, după 2000 de ani, că învăţătura lui Isus este în acord cu datele ştiinţifice actuale despre creier, că modelul psihologic ilustrat de Isus, prin tot ceea ce a spus şi a demonstrat, este în mod cert benefic pentru sănătatea, pacea şi fericirea lumii. Isus este pentru mine modelul psihologic ideal al comportamentului uman. Într-un cuvânt, istoria ştiinţei nu-l poate infirma pe Isus, ci îl confirmă”.[1]

Metoda cea mai elocventă, de a învăţa al lui Isus a fost comportamentul său, anticipand astfel ideile pedagogiei moderne care susţine că în procesul învăţării transferul are loc prin imitare şi nu prin impunere. Întotdeauna când învăţa, Isus dorea nu numai să informeze, ci mult mai mult, să formeze: ,,Învăţătura este spusă oamenilor ca după ea să-şi conducă viaţa, să şi-o îndrepte, să o sfinţească. Legiuitorului, după ce îi explică pilda samariteanului milostiv îi dă îndemnul să meargă şi să facă şi el asemenea (Lc 10, 37), iar în alt loc recomandă: ,,precum voiţi să va facă vouă oamenii, asemenea să faceţi şi voi lor…” (Mt 7,12). Ucenicilor, după ce le spală picioarele la Cina cea de Taină, le spune: „Pildă v-am dat vouă, ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (In 13,15). În textul rugăciunii domneşti rânduieşte pentru eternitate ca tot creştinul să rostească: „Fie voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ”(Mt 6,10-11)”.[2]

Activitatea publică a lui Isus este caracterizată de câteva trăsături: acţiunile şi cuvintele sale sunt în acord, în activitatea sa el se angajează total, dând dovadă de mărturie sinceră, se dăruieşte total misiunii sale, nici un adversar al său nu a formulat vreun reproş la adresa sa, iar în ceea ce priveşte viaţa morală, nu s-a constatat nici cea mai mică greşeală sau slăbiciune umană, viaţa lui Isus rămâne un exemplu de excepţie chiar dacă unii i-au negat divinitatea.

Atunci când învaţa pe ceilalţi în legătură cu legea lui Dumnezeu, Isus nu cere sfatul nimănui; întotdeauna şi oriunde decide singur, ca un suveran, cu încrederea şi autoritatea celui care ştie: ,,Predică ca unul care are autoritate şi nu ca scribii” (Mt 7,29), constată unii dintre ascultătorii săi, alţii se miră. El învaţă prin iubire pentru că asemeni lui Dumnezeu Tatăl, Isus a fost şi este iubire: ,,Iubirea este un alt imperativ al învăţăturii cristice, folosită de Isus în sintagma „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum şi eu v-am iubit”. Prin acest îndemn, Isus anticipa cu un avans de 2000 de ani conceptele fizicii cuantice şi cele ale neurofiziologiei emoţiilor”.[3] Pe tot parcursul vieţii sale, Isus nu a făcut nimic care să intre în contradicţie cu iubirea. Un exemplu potrivit şi elocvent putem găsi în In 4, 1-26 unde Isus poartă o discuţie cu o femeie samariteană care era şi imorală. Când Isus îi cere apă, ea a spus: "Cum Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă? Iudeii, în adevăr, n-au legături cu Samaritenii" (In 4, 9). Orice legătură socială cu samaritenii era privită ca un lucru respingător, şi totuşi Isus îi cere acestei femei să îi dea puţină apă să bea. El foloseşte apoi această nevoie umană pe care o are, ca ocazie de a-i vorbi despre "apa vie" care tâşneşte "în viaţa veşnică" (In4, 10;14)

Ca Învăţător al lui Israel, Isus foloseşte toate elementele specifice poporului său: vorbeşte în limba acestuia, folosind imagini şi cuvinte pe care cei care îl ascultau le vedeau sau le practicau zilnic, pentru că din acestea trăgeau învăţăturile necesare vieţii lor. Astfel, celor care lucrau pământul, le vorbeşte despre sămânţa care rodeşte sau despre cea care cade în loc neprielnic, celor care lucrau via, le spune parabola viticultorilor, iar la fântâna lui Iacob, Isus vorbeşte despre apa cea vie care dă viaţă: ,,Dar oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţă veşnică”(In 4, 14 ), iar când merge în mijlocul naturii vorbeşte despre ,,păsările cerului” sau despre ,,crinii câmpului”(Mt 6, 25 – 34).

Apostolii şi cei care L-au întâlnit pe Isus în timpul activităţii Sale pământeşti îl numesc „Învăţătorule”. : „Şi apropiindu-se un cărturar, i-a zis: Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge” (Mt 22,10); „Învăţătorule ştim că spui adevărul ...”(Mc 12,19); „Şi răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi nimic nu am prins, dar după cuvântul tău, voi arunca mrejele” (Lc 5,5); „Isus i-a zis: Maria! Întorcându-se aceea I-a zis evreieşte: Raboni! (adică Învăţătorule)” (In 20,16). În Biblie găsim multe alte locuri în care Isus este numit „învăţător”.

Putem spune că Isus este Modelul şi Învăţătorul demn de urmat, care transcede natura umană. Omul tinde şi trebuie să caute mereu să-l egaleze, fără însă a atinge vreodată statutul său.

[1] D.C. Dulcan, În căutarea sensului pierdut, EIKON, Cluj-Napoca, 2008.

[2] M. Floroaia, Rolul metodei didactice în învăţămantul religios, Alfa, Piatra Neamţ 2004, 166.

[3] D.C. Dulcan, op.cit., 237

Pentru mine, pentru tine

Există o singură soluţie pentru ieşirea din criză